“Viața lui era lipsită de zile obișnuite și de o realitate adevărată și se alcătuia doar din priviri îndreptate cu extremă încordare către el.” – capitolul Înalta profesiune, viața Alteței Regale Klaus Heinrich

       
        Încă de la începutul romanului se insistă pe aparenta banalitate a evenimentelor. Astfel, alfăm că acțiunea are loc într-un oraș obișnuit, cu “circulația de intensitate mijlocie”, iar “vremea potrivit de bună, indiferentă”. Dar în momentul în care un general se înclină în fața unui sublocotenent, ne dăm seamă că realitatea merge dincolo de aparențe. Cartea prezintă viața prințului Klaus Heinrich, de la nașterea acestuia și până la găsirea dragostei. De-a lungul povestirii observăm orașul cu oamenii lui, prin ochii acestui tânăr. Dar datorită narațiunii la persoana a treia, noi nu depășim niciodată postura de spectatori ai evenimentelor.

        Mai bine de jumătate din timpul lecturii romanului, m-am tot întrebat de ce oare pe coperta cărții apare o femeie. Până la urmă alteța regală se referea la Klaus, deci nu avea niciun sens. Abia cu introducerea celui de-al treilea capitol de la coadă, Imma, se elucidează misterul. Parcă până în acel punct totul fusese o pregătire pentru evenimentele ce urmează. Sau mai bine zis evenimentul: dragostea. Putem observa în romanul lui Thomas Mann cum dragostea poate schimba pe cineva și cum viața capătă alt sens. Iar abia la sfârșitul cărții realizăm de fapt la cine face aluzie titlul.

        Deși lectura romanului a mers relativ repede, curiozitatea fiindu-mi stârnită tot mai mult pe măsură ce evenimentele se derulau, recenzia acestei cărți a fost mult mai greu de scris. Nu pot să spun de ce. Poate pentru că romanul nu mi-a lăsat o impresie atât de puternică sau nu am fost atât de absorbită de lectură. Sau a fost prea bun și nu știu ce să spun despre el.

        Au fost unele amănunte care m-au impresionat. Stereotipurile personajele, precum ascunderea mâinii stângi de către Klaus, Imma țuguindu-și buzele sau Albrecht mușcându-și buza inferioară îți reamintesc că și ei sunt oameni. Deși sunt mereu aclamați și admirați de popor, nu înseamnă că sunt mai fericiți decât alții. Să luăm, de exemplu, ocupația lui Klaus Heinrich, care este de a-și reprezenta fratele la marile festivități și de a se prezenta în toată splendoarea sa poporului. Astfel el vede doar ceea ce i se arată. Doar caracterul frumos al oamenilor, în zilele de sărbătoare: “Nu am învățat prea multe, asta e o consecință a felului meu de existență.”, “… este mult neadevăr în viața mea.”

        În ciuda faptului că inspirația m-a părăsit la această recenzie, recomand cartea. Este perfectă pentru vremea rece de afară, când cel mai plăcut lucru este să te relaxezi cu o carte si o cană de ceai. Fiind prima carte pe care am citit-o de Thomas Mann, la început mi s-a parut puțin dificilă de parcurs, dar odată ce te obișnuiești cu stilul autorului, o să fii surpins cât de repede se va termina.

        “Întâlnim aici un principe, un miliardar american, un șofer, un câine de rasă, o contesă cam nebună, un institutor romantic și o prințesă de factură mai deosebită – toți aceștia îți pot trezi curiozitatea. Mie însumi îmi apare totul atât de nou și de frumos, încât adesea îmi vine să râd de unul singur…” – scrie autorul în iulie 1907 într-o Comunicare către Societatea de istorie literară din Bonn.